Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Eminescu ieri şi azi

        de Gheorghe Grigurcu

Eminescu a devenit în ultimul timp un obiect de dispută. Se zice că unii ar voi să-l „demoleze”, iar alţii doar să-l „renoveze”, astfel încît opera Luceafărului apare ca o clădire înconjurată de schele, deşi cu statut incert. Aşa-zişii detractori se arată iritaţi de mitul ce i se consacră, ca şi cum un mit n-ar mai trebui să-şi găsească locul între fruntariile spiritului creator (Nietzsche tresare în mormînt, ca şi al nostru Blaga), optînd pentru „demitizare” (termen uzat, meschin, care n-a fost utilizat în legătură cu Topîrceanu, dar i-a fost aplicat cu solemnitate lui Sorescu). Pe de altă parte, gardienii tradiţiei par ofensaţi de orice curent de prospeţime a interpretării, pierduţi în transa posturii „pioase”, avînd aerul că nu bagă în seamă desubstanţierea discursului protocolar, devenit sfărîmicios. Riscul lor e de-a rămîne de veghe pe o ruină. Cine greşeşte? Neîndoios, duse la extrem, devenind intolerante, ambele atitudini, iconodulia şi iconoclastia, sunt păgubitoare din punctul de vedere al raportării la valori. Conservarea şi inovaţia s-ar cuveni să se cumpănească. E oare nevoie de o atitudine unică? De ce să forţăm nota, căutînd obţinerea unei unităţi factice a abordării poetului, în condiţiile în care conştiinţele nu mai sunt orientate abuziv, în care expresia lor e liberă? Mitizarea şi aşa-numita „demitizare” pot coexista. Răspunzînd unor tendinţe fireşti în varietatea opiniilor ce compun tabloul criticii, ele pot fi dozate, nuanţate în funcţie de fiecare subiect ce se pronunţă. Monitorizîndu-se, testîndu-se mutual, mitul şi poziţia critică au o egală îndreptăţire la consideraţia noastră, semnificînd refuzul uniformei, indispensabilul pluralism al unui climat cultural normal.

Punctul nevralgic al dezbaterii privitoare la Eminescu l-a constituit un număr din 1998 al revistei Dilema, în care şi-au spus cuvîntul cu o surprinzătoare degajare cîţiva tineri autori, urmaţi de alţi cîţiva cu reacţii analoage. O tentă de ireverenţă intenţionată, o sămînţă de scandal n-ar putea fi contestate. E una din intrările în scenă zgomotoase, excentrice ale unei noi promoţii de literaţi ce-şi umflă pieptul ostentativ de văzduhul libertăţii de după decembrie. De acord, e o lipsă de tact. Pe alocuri, poate chiar de bun simţ. Derivate din autismul impertinent al actualilor juni care par de neînţeles pentru unii dintre noi, care eram, la vîrsta lor, altfel, prin totala lipsă de interes / preţuire / stimă faţă de predecesori, ele ni se par însă a umple o căsuţă din imaginea reacţiilor posibile. Căci tocmai absenţa unei negaţii, fie şi exorbitante, obraznice, ar fi fost artificială. E cumva un pericol la adresa situaţiei ideale a lui Eminescu? Categoric, nu. Cîţiva copii ce aruncă cu praştia într-un impunător monument de bronz nu-l pot clinti de pe soclu. Abia aceştia, cutez a presupune, confirmă trăsătura sa de soliditate prin aceea că-l delimitează de o convenţie perisabilă. Însă, citite cu atenţie, textele detractorilor dovedesc că semnatarii lor nici nu-şi propun impunerea unei schimbări de optică obştească. Ele se limitează la consemnarea unor observaţii în nume personal, sunt depoziţiile unor subiecte şi atît. Iată ce afirmă Cezar Paul Bădescu: „Poezia lui Eminescu nu mă încînta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decît cel mult ca obligativitate şcolar㠖 era, deci, lipsită de substanţă. La rîndul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”. Iar alt „tînăr furios”, T.O. Bobe, se rosteşte indirect, luînd în colimator statuia realizată de Gheorghe Anghel din faţa Ateneului: „Întotdeauna cînd mă gîndesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslîc şi a divorţului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amantlîcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul «poeticesc»”. În alt loc, Elena Vlădăreanu ţine să ne asigure de-o incompatibilitate proprie: „Pur şi simplu nu pot dialoga cu această poezie”. A dilata asemenea gesturi de frondă, care, în opinia unora ar fi fost mai bine să lipsească, în care se reflectă ceva din carenţa asumată de „bună creştere”, id est de „civilizaţie” a unei serii umane afirmate de curînd, ar fi oare oportun? Nu cumva dîndu-le o atenţie excesivă am servi reflex zona didacticistă, tot mai formalizată, mai vlăguită, a cultului eminescian? Să le acordăm micilor incidente, chiar dacă dezagreabile, proporţiile cuvenite.

În acest context, nu putem a nu ne aduce aminte de şirul „antiemniescienilor”, sortiţi parcă a ne revolta în veac, cu toate că prezenţa lor nu face decît să ateste gloria prin antiteza ei, să-i zicem naturală. Niciunul dintre marile nume ale literelor universale n-a fost scutit de procedura contestării. Botezul de foc al negaţiei mai mult ori mai puţin susţinute s-ar părea că le-a călit, le-a adus mai aproape de noi în condiţia lor validă. În cazul lui Eminescu, s-a manifestat o primă rejecţie în contemporaneitatea sa, din partea unor Alexandru Grama (acesta, după cum remarcă şi N. Manolescu, „destul de informat şi nu lipsit de calităţi intelectuale”), Aron Densusianu, Anghel Demetriescu (nu-l putem omite nici pe emulul poetului, Alexandru Macedonski), oarecum explicabilă deoarece reprezenta obstacolul prim, opacitatea de care se izbea frapanta sa noutate de viziune şi limbă. N-am putea găsi decît o scuză, relativă desigur, acestui val de contestatari: cantonarea lor într-un mental scolastic, într-un canon ce nu excludea o prezumată onestitate (excepţie, autorul Nopţii de mai, la care e cu putinţă să fi intervenit un înveninat spirit concurenţial). De alt gen a fost însă grosolana mistificare a lui Eminescu săvîrşită de proletcultişti, în anii ’50. Amputînd Împărat şi proletar, scoţînd în relief un text postum de scăzută relevanţă, Viaţa, criticaştrii momentului vădeau o tendenţiozitate culpabilă care făcea tabula rasa din copioasa exegeză eminesciană de pînă atunci, tendenţiozitate echivalentă cu un fals în acte publice. Şi acum să menţionăm încă o rezervă la apoteoza lui Eminescu, care n-a atras în chip deosebit atenţia, deşi poartă sigiliul unuia dintre cei mai importanţi critici ai noştri, Şerban Cioculescu, care nu ocolea să specifice la un moment dat „eşecul eminescian”. Iată cuvintele sale: „Înlăuntrul unui curent european cum este romantismul, nu se putea afirma decît acel poet capabil să-l îmbogăţească printr-o categorie nouă de sensibilitate. Eminescu n-a adus nicio categorie nouă de sensibilitate romantismului european”. Cu aceasta atingem chestiunea delicată a universalităţii lui Eminescu. Este acesta un creator „nepereche”, un „pisc magic” exclusiv pentru literatura română sau e apt a primi aceleaşi calificative şi în perspectivă europeană? Cu mîhnire se cuvine a lua în considerare dificultatea ultimei performanţe. Înclinăm a-i da dreptate lui Şerban Cioculescu, deoarece e suficient a realiza faptul că poetul nostru, sincron sub raport biografic cu Baudelaire, Lautréamont, Rimbaud, Mallarmé, s-a pierdut într-o mirifică rezervaţie autohtonă, fără niciun contact conştient sau prin undele unui spirit al epocii cu aceştia. Enorm pentru noi, românii, Eminescu n-ar putea deveni la fel de atracţios pentru străini. Experienţa egolatrului, versatilului, maliţiosului Macedonski, desfăşurată în paralel, a fost cea care a deschis perspectiva modernităţii pe meleagurile noastre. Occidentalii nu l-ar putea clasa pe autorul Scrisorilor decît în pleiada romanticilor, eventual cu un rictus de blazare pentru ivirea sa tardivă într-un capitol cu marea majoritate a locurilor ocupate. Frămîntarea genialoidă a limbii, dulceaţa unică a melosului sentimental, misterul unui descălecător într-un spaţiu mai mult de improvizaţii decît de edificatoare împliniri le-ar rămîne, după toate probabilităţile, incognoscibile.

Şi această defazare a lui Eminescu faţă de coordonatele poeziei continentului dă semne, în ochii cîtorva comentatori, a se agrava în zilele noastre. Postmodernismul, transnaţionalul, globalizarea sunt fenomene ce nu-i priesc, conform lui Horia-Roman Patapievici, care punctează cu scepticism: „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului”. Ca şi: „Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti”. Ca şi: „Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decît ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii”. E cu putinţă, cu toate că istoria literară reprezintă un univers în care schimbările de meteorologie ce survin în exteriorul său nu pătrund decît filtrate de propria sa conştiinţă, neputînd produce ravagii ca în spaţiile acelui exterior mai mult ori mai puţin aleatoriu. Dacă Eminescu, sub pana aceluiaşi eseist, „nu ne mai poate părea decît ca exasperant de învechit”, cum ne apar bunăoară Blaga sau Arghezi? Dacă, „din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”, cum ne apar bunăoară Ezra Pound, Louis-Ferdinand Céline, John Steinbeck? Şi de ce nu am putea discuta la fel despre Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu? N-am impresia că maniera tratării ŕ la page a marilor nume ale trecutului, sub unghiul unor concepţii epocale de ordin socio-politic, oricît de stimabile ori reprobabile („cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decît să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”) ar constitui instrumentul cel mai adecvat înţelegerii lor, fiind mai curînd o glisare spre nonestetic. Un frison al noului, al adaptării grăbite, în faţă cu un jurnal de modă al „politicii corecte”, ne bîntuie cu rezultate uneori, aparent, realiste, însă pîndite de insuficienta adaptare la obiect. La fel, în anii interbelicului, Panait Istrati, aflat în Franţa, îl denunţa pe Eminescu ca pe un rob al naţionalismului ce trebuie abandonat… Horia-Roman Patapievici are într-un fel dreptate, dar numai de la tribuna politologului de unde se pronunţă d-sa, aflîndu-se concomitent departe şi aproape de abordarea marxistă ce încă ne obsedează…

Aşadar, Eminescu e menit a fi, sub semnul analizei neîngrădite, proteic, mit şi „cadavru”, nu neapărat, ameninţător, „în debara” (vorba lui H.-R. Patapievici), ci mai curînd pe masa de disecţie, obiect de cult (fie şi „găunos”) şi prilej de speculaţii (fie şi divagante ori „necuviincioase”). În nu mai mică măsură însă credem că el va rămîne încă miezul incandescent al poeziei româneşti, cu toate că retoric, formal atins, pînă la un punct, de inevitabila patină a vremii, romantic, paseist, naţionalist, „reacţionar”, meritînd măcar o formulă similară cu cea folosită de André Gide, care, întrebat cine este cel mai mare poet al Franţei, a răspuns: „helas, Victor Hugo!”.

© 2007 Revista Ramuri